Săptămâna trecută am pornit în pas alergător la MŢR ca să vadă şi ochiul meu deja faimosul Antishow al lui Mitoş Micleuşanu. Cu fiecare minut care trecea mi se dărâmau toate aşteptările. Mi-am adus aminte de Andy Kaufman kind of song and dance man. Când fun, când cu vorbe de duh, când cu cântec, dar tot timpul sincer.Şi totuşi ... De ce aşa? De ce Antishow?
Cine e Mitoş Micleuşanu şi ce vrea de la noi? Chill, dudes! Am întrebat eu şi pentru voi.
A.T: Ce înseamnă Antishow?
M.M: În primul rând e un concept. Eu nu-l consider neapărat ca fiind o găselniţă sau mai ştiu eu ce. E un concept destul de banal, la fel de banal ca ideea de show. Eu m-am gândit de mai multă vreme la chestia asta … La ideea de show care să mizeze pe deconspirarea mecanismelor care vând, care atrag publicul, pe mecanismul ăsta clasic de a produce poante, de a produce melodii plăcute ş.a.m.d. care sunt comestibile pentru publicul larg, dar care nu sunt decât nişte produse mai mult sau mai puţin identice cu produsele pe care le cumperi dintr-un magazin de pe raft dintr-un supermarket. Ăsta e showbiz-ul. Provocarea cea mai mare este să poţi să porneşti de la ideea asta: să faci un aşa numit antishow care să se lege de titlu, ce-ar fi un antishow în adevăratul sens al cuvântului? O lipsă totală de show, o lipsă totală de produs, de comerţ, de acel “ vino încoa`”, de chestia aia atractivă , de guma aia de mestecat pe care mulţi o vând de pe scenă sau de la TV, sau de la filme, clipuri etc. Şi atunci, asta e provocarea: cum poţi să faci în sensul adevărat al cuvântului ceva invers?
În primul rând că asta nu e o gaselniţă, oamenii tot timpul au făcut chestia asta. Tot timpul au fost grupuri care au încercat să vândă un produs cât mai colorat, să-l facă să producă şi alţii care au râs de ei. E ca un circ: unii care au satirizat, au ironizat... Sunt tabere şi tabere.
Iar chestia cu Antishow-ul este mai complicată pentru că trebuie să te dai la o parte din tot ce înseamnă grupuri, din tot ce înseamnă trenduri, branduri şi când încerci să faci chestia asta conştient, rişti să cazi într-un alt tip de show care, în final, tot un show e. Antishow e tot un show, asta e şi ideea. Şi atunci, cel mai sincer este să nu-ţi propui, practic, să faci o chestie bazată pe nişte legi clasice. bazată pe tot felul de reguli, ci să faci ceva firesc, aşa cum simţi, aşa cum iţi vine exact atunci pe moment, fără să mai îmbraci treaba asta în nu ştiu ce, s-o împachetezi, s-o livrezi celor din faţa ta.. Este o satiră.
A.T: Este improvizaţie?
M.M.: Este şi improvizaţie. Ultima, de exemplu a fost improvizaţie totală. Altele au fost parţiale pentru că nu este deloc uşor să faci un improvise cap-coadă. Trebuie să te eliberezi de prejudecăţi, frici, angoase şi ingrijorări legate de public. O să guste publicul? N-o să guste? Asta e cea mai mare problemă. Trebuie să dai la o parte toate chestiile astea şi să ai încredere în tine, în propriile resurse pentru că fiecare are resurse suficiente pentru a vorbi, pentru a spune niste chestii şi foarte mulţi se autocenzurează, asta se întâmplă oriunde, în România în mod special, pentru că de-abia s-a ieşit dintr-o anumită perioadă şi de-abia acum se trezeste lumea. Chiar dacă nu există acea cenzură, există un alt fel de cenzură: “ Nu pot să zic aşa pentru că/ nu se spune,/aşa am crescut,/aşa am învăţat”.
Alt risc este să cazi în extrema cealaltă. Să cazi într-un pornografic gratuit sau în violenţă gratuită. Trebuie să existe un substrat, nu aşa pur şi simplu. Aşa pur şi simplu e un film porno şi gata sau ce-i la TV, că şi ăla e un alt tip de pornografie: show făcut să vândă.
Dar dacă tu vrei să intervii în planul ăsta, să aduci o chestie diferită, să arăţi şi o altă perspectivă, trebuie să iţi asumi riscurile că poate nu vei fi inţeles de toţi, că poate unii nu gustă, dar astea nu sunt motive pentru a nu face.
A.T: A avut vreo influenţă asupra ta Andy Kaufman?
M.M.: Eu n-am urmărit Andy Kaufman.. Nu mă uit aproape deloc la stand-up comedy pentru că îmi e străin principiul de stand-up comedy. Stand-up comedy, din punctul meu de vedere, este o chestie occidentală şi atâta timp cât în România se face stand-up comedy pornind de la nişte mecanisme occidentale, vom cădea în aceeaşi oală cu rockul. Rockul nu e o muzică românească, nu s-a născut în România, deci oricât de bine l-ai realiza tu dn punct de vedere tehnic, instrumental, niciodată nu se va ridica peste acel rock făcut de americani. Este ca şi cum te-ai băga pe un teren deja plin: “ Hai să ne apucăm să facem blues!” Da, putem să facem blues din plăcere, dar niciodată nu o să depăşeşti blues-ul american chiar dacă tu vei şti la perfecţie engleza şi chiar dacă ai putea face un blues extraordinar, pentru că există şi în România, sunt unii care ştiu să facă la cel mai înalt nivel blues sau jazz. Cred că fiecare ţară are nişte resurse, începând cu cele tradiţionale, faţă de care poţi să te orientezi mai degrabă decât faţă de resurse venite din altă parte. De-asta eu nu prea consum aşa numitul stand-up sau show-ul american, englezesc, franţuzesc. În general, mă ţin puţin mai departe. Pe de-o parte, de la Monty Python şi alte câteva chestii, nu m-a mai atras foarte tare zona. Şi pe de altă parte, cred că un stand-up comedy autentic nu este contrafăcut. Poţi să construieşti un stand-up bazat pe un scenariu, pe această psihologie a publicului, să mizezi pe ideea că poţi să ţii publicul în priză scoţând din când în când din mânecă acel punchline la care publicul râde şi apoi pauză, şi apoi iar râde sau, dacă eşti atât de tare să faci un stand-up la care publicul să râdă de la început până la sfârşit, necontenit, asta ar fi minunat. Asta foarte puţini reuşesc şi este aproape imposibil, dar e sau poate fi un scop pentru unii.
A.T.: Nici Andy Kaufman nu facea tocmai Stand-up Comedy. Făcea un gen de show foarte asemănător cu ce ai făcut tu la MŢR şi se considera “ A Song And Dance Man “
M.M. Da? Nu ştiam, n-am urmărit, dar să-ţi spun un alt reper de-al meu în sensul ăsta. Este un artist rus, Mamonov se numeşte..Din păcate. nu este accesibil în România decât din perspectiva unor filme. Este un film mai vechi cu el, care se numeşte “Taxi Blues” şi un film mai nou, “ Insula”. Mamonov este un fel de monstru sacru la ei, dar interior, inaccesibil Occidentului deşi, la un moment dat, Brian Eno a spus despre el că ar fi number 1 în zona asta de avangardă..
Mamonov este la bază un muzician. El a avut pe vremuri o formaţie cu care făcea un soi de muzică din asta dementă, care nu s-ar încadra nici în punk, nici în alternative, nici în rock. Autentic pentru spaţiul rusesc: zona aia semi-intelectualizată alcoolizată, zona aia de disperare amesetcată cu haz de necaz, nebunie, derizoriu şi o stare de demenţă, deci cum s-ar spune aşa, mai din popor, făcea pe nebunul pe scenă.
Mamonov era într-o vreme un celebru alcoolic care nu avea nici o rezervă, putea să facă orice şi a devenit cu trupa aia destul de celebru. A avut, evident, şi tot soiul de probleme pentru că la ei era un delir, o demenţă, un soi de beţie amestecată cu show. După care s-a liniştit, s-a lăsat de băutură, a făcut o pauză, s-a retras cumva în plină glorie.
Şi acum face un fel de muzică foarte minimalist … asş o chestie ca şi cum ar face şi n-ar face, pur şi simplu, fără nici un efort, dintr-o trăire pură, fără un efort depus la capitolul “ cum anume să fie ea construita”. Evident că el vine din spate cu un bagaj puternic mediatic.
Eu l-am văzut pe el ca model la capitolul ăsta: un soi de incoruptibil şi am rezonat pe linia asta.
Nu cred într-o şcoală de stand-up. Este bine să înveţi, să ştii anumite chestii, dar este bine uneori să le dai la o parte pe toate.
Arta trebuie să fie în primul rând liberă în tot şi e foarte greu să faci ceva absolut liber. Trebuie să nu ai complexe, să nu-ţi pui probleme de genul: “ Da, dar ăla e profesionist şi eu n-o să ajung ca el” sau “ Eu încă mai am de învăţat până voi ajunge la nu ştiu ce nivel”. Da, dacă tu consideri aşa, dar de multe ori trebuie să vezi şi ce poţi face tu autentic, dincolo de învăţătura pe care ai acumulat-o, dincolo de ce-ai vazut la alţii că aşa avem suficiente motive să ne complexăm şi să zicem; “ Niciodată n-o să fac ce-a făcut Pink Floyd sau Radiohead” şi atunci ce faci? Te opreşti? Trebuie să faci ceva. Dacă simţi o chestie, trebuie s-o faci.
A.T. : Ce părere ai despre tabloidizarea României?
M.M.: Tabloidizarea este un mecanism firesc, adică, dacă n-are exista tabloidizarea, n-ar mai exista nici o critică a tabloidizării, nu s-ar dezvolta nici o mişcare anti-tabloidizare, nu s-ar trezi nimeni la un manifest împotriva acestei chestii. Gândeşte-te că foarte multă lume mănâncă o pâine tocmai din cauza că există această tabloidizare pe care o critică, pe care o arată cu degetul, în direcţia căreia îşi aruncă furia.
De ce este firească? Pentru că lumea, şi aici nu vorbim numai de masele despre care intelectualii spun că ele consumă şi nefiind suficient de rafinate pun botu`- toţi pun botu` la chestia asta într-un fel sau altul şi pe asta mizează tabloidele.
Acesta nu e un fenomen românesc, este un fenomen general social. Pe asta se bazează comerţul, de aici vine banul, de pe audienţă, da? Ce înseamnă audienţa? Înseamnă în primul rând scandal, calamitate, catastrofe, crime, conflicte, politică, înseamnă tot acest pachet. Perioada asta, pe care mulţi o percep foarte acut, aşa numita tabloidizare, este un proces firesc, care, în cel mai bun caz, se va rarefia sau va genera alte curente paralele. Vorba aia: “ Extremele se alimentează reciproc “. Trebuie să existe un factor care să te provoace. Dacă nu există un factor de provocare nu-ţi mai baţi capul să faci ceva în domeniul ăsta! Adică “a trebuit” să fie comunismul sau primul, al doilea razboi mondial , holocaustul şi alte cataclisme din astea ca să se scrie despre ele, ca să se ia Premiul Nobel, ca să se facă cercetări, ca să apară mari scriitori, ca să se facă filme pe tema asta. Dacă nu ar fi această nebunie, ce-ar mai încerca omul să schimbe?
A.T.: Ce trupe consideri că te-au format?
M.M.: Aşa, de copil, unul dintre repere a fost Metallica, apoi am trecut pe alternative şi în aceste alternative au intrat mai multe formaţii, de la Radiohead la Alice in Chains, iar pe altă linie, să zicem, Bjork, David Bowie …. O să-mi si scape, clar ….în primul rand rockul, că structura care s-a ramificat, lucru firesc, că doar nu o să rămână la fel.
Pe de altă parte muzica asta etnică, începând cu lăutareasca aia foarte firească, aşa .. scârţâită. din sate, cum sunt Clejanii, Taraf de Haiduci sau Dona Dumitru Siminică şi terminând, de exemplu, cu o formaţie care e destul de reprezentativă pentru ce se întâmplă în lume, cum ar fi Meshuggah. Meshuggah sunt nişte suedezi care cântă un fel de rock, puţin mai industrializat. Pe de altă parte, imi plac Ministry, iarăşi foarte reprezentativi pentru America.
A.T. Nine Inch Nails?
M.M.: Şi Nine Inch Nails, da. Un pic mai dark.
Oricum Radiohead şi-au făcut un reper puternic la capitolul asta de autentic, de sensibilitate, o stare din asta de angoasă şi de incertitudine, de nebunie. Sunt nişte sentimente fireşti şi eu cred în chestia asta, cred că muzica trebuie să fie în primul rand fireascaă iar firescul, de multe ori, nu vinde aşa cum ai vrea sau cum ţi-ai imagina.
A.T. Dacă România ar fi o cizmă, ce fel de cizmă ar fi?
M.M: Eu nu-mi imaginez aşa lucrurile. România este o ţară prinsă într-un soi de menghină. Nu este neapărat o forţă militară, ceea ce o plafonează la anumite capitole pentru că trebuie să îndeplinească nişte norme impuse de afară. Pe de altă parte, este într-o incertitudine destul de serioasă şi asta influenţează lumea. Există şi multă panică aici, există şi senzaţia aia că nu se mai poate face nimic, că ăia nu-şi fac treaba, deci există aşa o tendinţă de a da vina pe alţii.. Că de ce nu ne-am născut în Japonia? Astea sunt vorbe. În realitate, este o ţară în dezvoltare foarte lentă pentru că una e ce vedem noi pe stradă pe Calea Victoriei, pe Magheru, nu ştiu ce vitrine, nu ştiu ce bănci - asta e faţadă - în realitate nu e aşa. Ca să înţelegi cum stă o ţară, trebuie să te duci la periferie, prin sate, prin comune, să vezi cum trăieşte lumea. De acolo de-abia poate să apară o imagine mai sinceră, mai adevărată a ceea ce se întâmplă de fapt.
Partea bună este că există tot timpul un schimb de experienţă culturală, adică avem acces la informaţii, la arte, la muzici, la filme. iar asta trezeşte. Uite, de exemplu, cinematografia românească s-a trezit. Încă nu s-a ajuns la acea cinematografie care să nu vizeze problematicile interne, dar deja se merge pe universal, sunt câteva dintre ultimele filme începând cu Boogie , 432 chiar şi Moartea domnului Lăzărescu, dincolo de problemele care sunt firesşti şi poate pentru multă lume obositoare, există deja şi un mesaj universal în toate astea, dar probabil, cel mai reprezentativ film ar fi Reconstituirea pentru că, pe lângă demenţa aia, mesajul lui este şi experimental, şi avangardist.
De acum încolo se va dezvolta şi cinematografia. E important că s-a rupt această prejudecată cum că noi nu avem cinematografie.Avem, România are cinematografie, are şi literatura, şi poezie. Sunt mari probleme la marketing, la promovare, nu se poate trăi deocamdată din asta. Sunt doar câţiva scriitori, gen Cartarescu şi încă vreo doi-trei, care îşi câştigă pâinea strict din scris, dar scrisul , filmul şi arta pornesc de la o chestie intimă, personală. Nu se face în zgomot, în aplauze şi în blitzuri. Adevăratele lucrări se fac într-o anumită singurătate, de acolo vine capacitatea de a rezolva ceva, de a găsi nişte soluţii, de a primi chestii noi şi e un schimb de experienţă pentru că toţi învăţăm unii de la alţii. E un schimb din ăsta intercultural pentru că, fără să vrei, te formezi în urma unor cărţi pe care le citesti, a unor filme pe care le vezi, în urma unor discuţii pe care le ai cu oamenii. Ştii, astea te formează.Aşa că nu ar trebui să dăm vina pe sistem sau pe faptul că politica este o varză, sau pe faptul că ăia sunt incompetenţi. Dacă sunt aşa cum sunt înseamnă că trebuie sa facem ceva, înseamnă că e provocarea noastră şi atunci trebuie să facem ceva în sensul ăsta. Daca nu ar fi aşa, am sta cu toţii în fotolii din alea cu pisici siameze în braţe, bine merci, sub candelabre şi am fi toţi fericiţi şi bogaţi. Nu există aşa ceva. Ăsta e doar un vis. Toţi au acest vis al unui echilibru, al unui comfort.
Ada Totolan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu